offtopic

Offtopic – Pianistul

Bună!

Imagineză-ți că ești la munte înconjurat de mii de case în care stau oameni cu care te vezi zilnic.

Stai pe o terasă, îți bei ceaiul cald/cafeaua caldă și dintr-o dată o explozie distruge toate casele din prejurul tău. Te strânge un nod la stomac și nu îți vine să crezi. Începi să te întrebi dacă mai e cineva în viață. Te șochează că s-a întâmplat, încerci să înțelegi de ce, cum, cine ar face așa ceva.

Cam așa m-am simțit eu în timp ce citeam “Pianistul” de Wladislaw Szpilman.

Cartea este un jurnal ținut de către pianistul polonez Wladislaw Szpilman. El povestește ce s-a întâmplat în Varșovia in 1939, înainte de invazia naziștilor și în anii de după, până la eliberarea orașului in 1945.

Mi-a fost greu să termin cartea pentru că scenele din ea mi s-au părut mult prea ireale. De aici și exercițiul brutal de imaginație de la început. În ziua de astăzi suntem foarte comozi în realitatea cotidiană. Dacă s-ar întâmpla ar fi ceva unic și inedit. Însă unicul și ineditul au avut loc acum 80 și ceva de ani și nu mă refer neapărat la bombardamente, ci la dezumanizarea la care au fost supuse unele popoare.

Dacă pică un obuz pe casa ta, mori. Nu îți vezi ucigașul în ochi să poți să îl întrebi de ce face asta sau să îl rogi de îndurarea, să apelezi la umanitatea lui. Citind cartea preferi o astfel de moarte decât torturile la care ai fi fost supus dacă ai fi îndrăznit să respiri lângă un nazist. Nici măcar să respiri, propria ta existență era suficientă ca soarta să îți rezerve un glonț.

Din relatările lui vedem cum nemții acelor vremuri au fost ALTCEVA, că animale cu siguranță nu au fost, cum sugera un fost căpitan german. Ar fi o insultă pentru animale să facem comparația asta.

Rămâi șocat pe deoparte cum protagonistul este obedient față de invadatori – totuși ce ar putea face un pianist versus o mașinărie perfectă de exterminare – pe de altă parte nu înțelegi cum atât de mulți oameni erau pierduți în fața unei dorințe arzătoare de a manifesta cruzime față de semenii lor.

Nu conta, femei, bărbați, copii, vârstnici, gravide, bebeluși.

Toți erau la fel de egali în fața morții aduse de către cruzimea nazistă.

Wladislaw Szpilman avea 28 de ani când a fost invadată Polonia.

A trecut printr-o grămadă de situații limită, atât emoționale cât și fizice. Încerci să înțelegi cum omul încă mai rezistă și realizezi că dorința de viață a fiecăruia e ștampilată la nivel de ADN. În situații excepționale putem trăi cu un dumicat de pâine o săptămână întreagă. Pe lângă reziliența corpului mai e și reziliența emoțională a autorului care nu își pierde mințile și mereu încearcă să găsească o soluție fără să își compromită valorile morale.

Povestea lui este una care îți aduce un plus de încredere. Oricât de urâte ar fi lucrurile există zile mai bune. Poate ai nevoie și de un dram de noroc, cum este relatat spre final. Dar poate că toate întâmplările prin care a trecut l-a făcut să merite acel noroc. Este un fel de karma pentru tot ceea ce însemna omul de atunci, tânărul Wladislaw Szpilman.

Cel mai probabil ca mine să puneți pe o treaptă inferioară tot ce ați văzut în filme/documentare sau ați butonat în jocuri video față de tot ce este prezentat în cartea Pianistul.

De unde puteți cumpăra cartea?

Aici, aici sau aici.

Leave a Reply